Cahalul superior

Nu mai este pentru nimeni o noutate că întotdeuna, evreii au trăit şi trăiesc pe teritoriul altor popoare, fiind bine organizaţi în Comunităţi, guvernate de Cahale, care la rîndul lor respectă legile Talmudului. Aceste comunităţi sunt extrem de legate între ele, şi chiar se reunesc odată pe an într-un Sinod, formînd acel „stat în stat”.

Însă, deasupra acestor simple Cahale, în fiecare state există asociaţii mai misterioase şi puternice, despre care se cunoaşte foarte puţine lucruri (din motive lesne de înţeles).

Asemenea asociaţii sunt Anglo-Jewish-Association din Londra, Israelitiche-Allianz din Viena, Verband der Deutschen Luden din Berlin, etc.

Asemena asociaţii, alături de alte grupări secrete de genul Bnei-Birth (fii alianţei), sunt răspîndite foatre mult în lumea democratică, şi se confundă în idealuri şi metode de acţiuni cu Francmasoeria.

Oficial, cea mai influentă organizaţie evreiească din lume este Alianţa Israelită Universală, formată în 1860 la Paris. Unul din primii ei şefi a fost Cremeieux, cel care anterior fusese şi Suveran, mare maestru al ritului scoţian al Francmasoneriei din Franţa. Alianţa Israelită Universală are conducerea deplină a tuturor Cahalelor din lume.

Însă, adevăratul centru al naţiei evreieşti este învăluit în mister. Această Alianţă datează doar din 1860, însă mai mult ca sigur au existat forme de ascunse de guvernare şi pînă atunci. Altfel nu putem explica excelenta organizare a acestui popor timp de secole, în contextul lipsei unui stat . Acest centru putea fi la Constantinopol, Alexandria sau Roma. În ziua de azi, nu este exclus ca acesta sa fie la Paris, Bruxelles, New York sau Londra.

Vom reproduce mai jos un fragment dintr-un discurs al evreului Cremieux. Acesta, în calitate de conducător al Alianţei Israelite Universale, afirma în 1861:

Alianţa pe care am întermeiat-o nu este nici franţuzească, nici englezească, nici nemţească… ea e jidovească, ea e universală.

Împrăştiaţi în mijlocul unor popoare care sunt duşmane drepturilor şi intereselor noastre, vom rămîne jidovi, membri ai „poporului ales”… Naţionalitatea nostră este religia părinţilor noştri, şi nu recunoaştem alta…

Trăim în ţări străine, şi nu ne putem interesa de interesele vremelnice ale acestor ţări, întrucît interesele noastre morale şi materiale sunt în primejdie.

Religia jidovească trebuie să cuprindă într-o zi pămîntul întreg. Catolicismul, duşmanul nostru secular, zdrobit în luptă, e pe cale să îngenunche.

Pe zi ce trece, reţeaua pe care evreii o aruncă asupra pămîntului se va întinde – şi măreţile profeţii ale cărţilor noastre sfinte se vor îndeplini… Nu e departe timpul în care toate bogăţiile pămîntului vor aparţine numai jidovilor…

O nouă împrăştiere mesianică, un nou Ierusalim, trebuie să se ridice în locul dublei cetăţi a împăraţilor şi a Papilor.”

Sursa: „Arhives israelites”, XV, p. 651, 1861.

„Le juif” de Mousseaux, pagina 226.

Cei care au ochi de citit, vor rămîne „şocaţi” de cele de mai sus, şi îşi vor găsi răspunsul la multe întrebări. Însă acesta este adevărul – cu atît mai mult că este un caz documentat.

Este uşor de observat că Cahalul este o organizaţie de inspiraţie talmudică. El este ridicat pe dogma poporului ales, potrivit căruia evreii nu au voie să se contopească cu alte naţii, ci trebuie să le conducă.

Cahalul reprezintăobscurantismul cel mai orb, el dă îndreptăţeşte dipreţul pentru goimi, şi propagă ura contra populaţiilor nejidoveşti.

Cahalul este organizaţia misterioasă care, sub masca unor simple Comunităţi confesionale, a reuşit să asigure perpetuarea naţiei jidoveşti în decursul secolelor.

El este soluţia problemelor evreieşti (privitoare la antisemitism, mai ales), şi el explică lispa oricărui program de reînoire în sînul iudaismului.

Despre Cahal, Nicolae Paulescu ne spune:

„Cahalul este factorul corupţiei care răstoarnă statul nostru. El este cauza acaparărilor, a trusturilor, a falimentelorcare minează comerţul, îndustria şi agricultura în România. El este organul care rătăceşte opinia publică prin ziarele pe care le subvenţionează. El este agentul provocărilor perfide, a metrialismului şi a ideilor liberaliste sacialiste, anarhiste. El este puterea ocultă a Francamsoneriei.

Acesta e este puterea ocultă evreiascăm împotriva căreia omenirea este dezarmată, pentru că nu o cunoşte.„

Într-adevăr, noi nu cunoaştem problema evreiască. Mulţi se grăbesc să se pronunţe în această privinţă, fără ca să cunoască cîtuşi de puţin. Trebuie să ne axăm în primul rînd pe cunoaştere. Atunci cînd se va face lumină asupra acestui fapt,vom putea da verdicte.

Şi chiar dacă evreimea constituie un pericol pentru noi, singura armă pe care o putem avea este cunoaşterea. Cunoscînd dedesupturile acestui sistem misterios, vom şti cum să ne apărăm de el.

Citate din Talmud

Dat fiind că în lumea bună evreii ne sunt prezentaţi ca nişte fiinţe „discriminate” şi urîte de alţii, şi ca nişte eterne „victime” ale antisemiţilor, cred că ar trebui să aflăm cine sunt cu adevărat evreii.

Cred că nimeni nu s-ar împortivi dacă am începe-o cu carte lor „sfîntă” – Talmudul. Propun cîteva citate din Talmud, citate car eau o legătură evidentă cu relaţiile noastre cu evreii. Iar pe urmă, după aceste citate, fiecare îşi va face o impresie – într-adevăr sunt evreii nişte eterne victime, sau industria mass-media ne minte şi de data aceasta.

„Trebuie să ucizi pe cei mai buni dintre goimi…”

„Este oprit să împrumuţi pe goi fără camătă.” (Iar despre aceasta, hahmul convertit Schwab spune următoarele: „Dacă vreun creştin are lipsă de parale, ovreii îi adaugă camătă peste camătă, pînă cînd suma datorată devine atît de mare, încît creştinul nu o mai poate plăti, decît vînzîndu-şi averea…)

„Dumnezeu a consimţit să practici cămătăria faţă de un goi şi să nu-i împrumuţi bani, numai dacă consimte să plătească dobîndă – astfel, ca în loc să îl ajuţi, să îi faci pagubă, chiar cînd îţi este trebuincios, însă faţă de un israielit, asemenea procedare nu este permisă.”

„Este permis să împrumuţi, cu camătă, pe un goi pentru că este o faptă plăcută lui Dumnezeu sp iei dobîndă nedreaptă de la un goi.”

„Este permis că înşelaţi pe un goi şi să luaţi camătă de la dînsul; dar dacă vindeţi ceva aproapelui vostru (jidanului) sau dacă cumpăraţi ceva de la ei ( de la jidani), vă este oprit să înşelaţi.”

„Nu înşela pe fratele tău – iar ne-evreii nu sunt fraţii noştri, ci sunt mai rău decît cîinii.”

Cînd un evreu ţine în gheare pe un goi, alţi evrei pot şi ei să-l înşele, pînă ce evreul să-şi piardă toată averea. Într-adevăr, banii unui goi sunt bani fără posesor şi oricine s epoate face stăpîn pe ei.”

„Dacă vreun evreu are, în ţara sa, un proces cu un goi, veţi face astfel ca evreul să cîştige, şi veţi zice ne-evreului: Aşa vrea legea noastră. Iar dacă evreul se găseşte într-o ţarp străină şi dacă legile îi vor fi favorabile, veţi judeca, bineînţeles, în folosul fratelui vostru şi veţi zice goiului: Aşa vrea legea voastră.”

„Precum oamenii domnesc asupra animalelor, aşa şi ovreii trebuie să domnească asupra celorlalte naţii ale pămîntului.”

„Dacă cineva vede un goi aproape să moară – să-l ucidă. Dacă un goi se găseşte lîngă un puţ – să-l azvîrlă înăuntru. Iar dacă este o scară în puţ – s-o tragă afară şi să astupe intrarea puţului zicînd: fac asta pentru ca vitele mele să nu cadă înăuntru.”

Proprietatea Cahalelor

Ceva foarte interesant este să descoperi sistemul financiar, sau modul în care îşi formează bugetele aceste Cahale. Ne vom opri de asemeni la N.C. Paulescu, care ne spune următoarele:

„Cahalul are finanţe ca orice stat bine organizat.

Venituri. Veniturile statului evreiesc se împart în ordinare şi extraordinare.

1. Printre veniturile ordinare, enumerăm:

a) impozitul pe chirii, strînse de la proprietarii evreii;

b) un impozit care seamănă cu patenta şi care este plătit de jidaniice exercită diverse meşteşuguri;

c) impozitul pe moşteniri;

d) impozitul pe carnea „cuşer”, tăiată multă vreme doar de hahami.

2. Printre veniturile extraordinare ale Cahalului, să cităm numai pe acelea care rezultă din vînzarea dreptului de exploatare a creştinilor.

Cahalul, conform Talmudului, este stăpînul absolut al averilor şi chiar a vieţilor tuturor persoanelor care se găsesc în circumscripţia sa, adică atît a evreilor, cît şi a creştinilor.

El poate deci să vîndă la jidani:

a) dreptul de exploatare exclusivă a proprietăţii unui goi (Hazaca).

b) dreptul de exploatare exclusivă a persoanei unui goi (Marufie).

Din momentul în care un creştin a fost vîndut de Cahal, acel jidan a cumpărat dreptul de-al exploata exclusiv, iar ceilalţi evrei nu pot să se amestece, decît numai să-l ajute pe jidan să-l ruineze definitiv pe goi.

Ca exemple de Marufie, să cităm, între multe altele, otrăvirile şi infamiile săvîrşite de cîrciumarii şi de proxeneţii evrei.

Ca exemple de Hazaca, să cităm furturile, înşelătoria, cămătăria şi jurămintele false, efectuate de samsari, de contabili, de secretari, de avocaţi, de evreii zişi „de casă”, pe care toată lumea îi cunoaşte şi care au ruinat pe boierii moldoveni.

„Înfruntarea jidovilor” de călugărul Neofit

Propun vizitatorilor spre citire cartea „Înfruntarea jidovilor”, carte în care se face referinţă la mai multe aspecte din organizarea comunităţii jidăneşti de acum 200 de ani, inclusiv cu referire la Cahal. „Înfruntarea jidovilor” a fost scrisă în anul 1803, de către călugărul Neofit, un fost rabin, care s-a convertit ulterior la ortodoxie.

Cîteva cuvinte despre Neofit. Acesta, pînă la vîrsta de 38 de ani a fost un rabin. A beneficiat de o bună pregătire teologică, perfecţionîndu-şi cunoştinţele despre iudaism. A fost deci, un bun cunoscător al Talmudului, al Vechiului şi Noului Testament. A fost, prin urmare, într-un permanent contact cu jidovii. Poate datorită faptului că a avut posibilitatea să cunoască adevărul despre relaţia dintre iudaism şi creştinism, şi s-a informat destul pe această temă, la vîrsta de 38 de ani a luat o decizie importantă: a decis să se creştineze.

Necătînd la posibilele persecuţii la care putea fi supus de către jidani (în istorie au fost o mulţime de asemenea cazuri), fostul rabin a îmbrăţişat ortodoxia. Fiind un bun cunoscător al lumii iudaice şi a realităţii ei sumbre, a decis să ducă o luptă de demascare a adevăratei feţe a jidovismului. În acest sens, a scris în anul 1803 carte numită „Înfruntarea jidovilor”, aflîndu-se în Moldova.

Nu putem spune că în această scriere predomină antisemitismul. Nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Cartea a fost scrisă în anul 1803, an în care evreii din Moldova putea fi număraţi pe degete. Cartea reprezintă o analiză făcută iudaismului chiar de către un bun cunoscător al acestuia, bazîndu-se pe citate, cazuri documentate, şi alte informaţii demne de încredere. În plus, însuşi autorul cărţii ne spune: „pentru a face această lucrare, am vărsat mai multe lacrimi decît sînge…”

A citi această carte este de o reală necesitate pentru un creştin de rînd. Suntem obligaţi să ne cunoaştem adversarul numit iudaism, căci ştiindu-i toate aspectele, vom putea să ştim pe cine avem în faţa noastră: o civilizaţie paşnică şi prigonită de antisemiţi (aşa cum ne sugerează mass-media) sau o civilizaţiepotrivnică şi duşmănoasă, care caută cu orice preţ să ne distrugă.

În continuare, propun spre citire cîteva citate din cartea „Înfruntarea jidovilor”, cu gîndul că acestea vor constitui un imbold pentru a citi întreaga carte:

„Şi foarte multă ură au ei asupra creştinilor, de ar vrea omul să le scrie toate, trebuie vreme foarte îndelungată, însă nu mă lasă inima ca să tac de tot şi a nu arăta creştinilor ura lor. Mai întâi ei Biserica noastră o numesc „turna” care cuvânt va să zică „spurcată”, iar hahamii numesc Biserica noastră „moişav” care cuvânt va să zică „umblătoare.”

„Pe copiii lor până a nu începe dascălul lor a-i învăţa, A, B, trebuie mai înainte să înveţe hulă asupra creştinilor, ca să ştie când va trece pe lângă vreo biserică să zică „şacât te şaţine vâsaef tăsavinichi hăirim âii”, care cuvinte vor să însemne „spurcata spurcărilor, şi necurata necuraţilor, afurisită este.”

„La fel când văd ei ducând pe vreun creştin mort la mormânt „am văzut un păgân mort, mâine să văd doi”, hulele acestea şi copilul cel mic trebuie să le ştie; mai pe scurt, atâta vrajbă şi ură au asupra creştinilor încât scrie la Talmud că nu se cuvine a numi pe cineva cu nume de om, ci numai la jidovi se cuvine.”

“…rabinul zice încet nişte descântece, ca tinerii aceştia să poată înşela pe creştini, şi să afle har de la creştini, ca să poată mânca din sudoarea creştinilor, că nu pot totdeauna să-l ucidă pe creştin, mai ales acum în zilele noastre, că sau aflat toate astea. De aceea se silesc ca să-i înşele pe creştini, mâncând sudoarea creştinului, ca cum ar fi mâncat sângele lui.”

Cahalul elementar

Comunitatea evreiască este guvernată de Cahal, instituţie nu numai religioasă, dar şi politico-economică. Cu alte cuvinte, Cahalul exercită autoritatea naţonală (dominaţia) şi administrează averile asociaţiei (proprietatea).

Cahalul se compune din:

a) un haham sau rabin, care este un fel de preşedinte;

b) o mulţime de slujbaşi, laici, cum s-ar spune: boscherimi, roschimi, tuvimi, icovimi, gaboimi, dainoimi, chebuini. Aceştia sunt aleşi de către „assif” sau Adunarea Comunităţii ovreieşti, care se reuneşte în acest scop, odată pe an, la Paşte.

Dintre aceşti slujbaşi, unii formează un tribunal, „Bet-Din”, chemat să judece confictele care se ivesc printre ovrei., care, sunt astfel scutiţi să alerge la tribunalele creştinilor. Acest tribunal este pus sub autoritatea Cahalului.  De altfel, el este condus de haham, care este şi şeful Cahalului.

De altfel, diferite instituţii ale statului talmudic îşi au reşedinţa în curtea principalei sinagogi:

I. Şcolile talmudice ale Cahalului;

II. Veniturile Cahalului (proprietatea);

III. modul cum Cahalul îşi exercită autoritatea (dominaţia).

Aceste trei aspecte le vor analiza în articolul următor. Acum însă, să vedem ce spun evreii înşişi despre hahami:

„Rabinii nu sunt, ca preoţii sau păstorii comunităţilor creştine, miniştrii necesari ai cultului nostru. Slujba rugăciunilor, în sînul templelor, nu este efectuată prin intermediul lor. Ei nu sunt confidenţii conştiinţei noastre. Puterea lor nu face nimic pentru mîntuirea sufletelor. Funcţiile lor preoţeşti se rezumă la serbarea nunţilor (pe care un simplu laic poate tot aşa de binr s-o îndeplinească), iar atribuţiile lor se limitează la pronunţarea din anvon an unui mic număr de rugăciuni… Diploma de rabin se potriveşte cu toate profesiile… şi astfel numărăm printre noi hahami în barou, hahami în prăvălii şi hahami vînzători în bîlciuri. Rabinii sunt evrei care au o conştiinţă adîndă despre Talmud… dar ei nu posedă elementele unei ştiinţe utile şi, cei mai mulţi, nu ştiu nici întrebuinţarea limbii naţionale. Alipirea lor fanatică la nişte practici absurde, pe care timpul şi raţiunea le-au lepădat, este un titlu la consideraţia lor reciprocă şi la veneraţia ortodocşilor.

Îngîmfarea lor este tot atît de excesivă cît le este de adîncă ignoranţa. Dacă invoci luminile lor religioase, ei opun ministerele, dacă îi grăbeşti, ei strigă că eşti contra religiei, dacă stăruieşt, se supără. Ei au fatuitatea puterii şi voinţa intoleranţei.

(Evreul Singer, „Des consistoires en France”, Paris 1820. )

În ceea ce priveşte slujbele lor spirituale, rabinii sunt slabi şi nuli. Cît timp israeliţii vor avea, ca interpreţii religiei, nişte tăbăcari, nişte zarafi, nişte negustori ambulanţi, şi chiar nişte cămătari – căci mulţi dintre ei îndeplinec aceste noble şi liberale profesii – nu se vor găsi niciodată la înălţimea epocii.

(A. Cerfbeer de Medelsheim, „Les juifs, leur histoire, leurs acteurs”).

Trebuie să rectific greşeala, atît de comună printre persoanele străine de cultul jidovesc – că rabinii sunt preoţii evreilor. Aceşti oameni nu au decît conducerea conştiinţei celor care vor să se adreseze lor, în cazuri grave: de pildă cînd nenorocirea a vrut ca o lingură destinată pentru post, să cadă într-un vas care serveşte la gras, sau cînd dn greşeală a atins mucul unei lumînări în sfînta zi a Sîmbetei.

(Drach, „Lettre d un rabin converti”, Paris, 1825)

Cahalul după Iacob Brafmann

Iată cum se exprima asupra aceluiaşi subiect un alt ovrei, convertit la creştinism, Iacob Brafmann – care a expus o carte bine documentată asupra Cahalului şi a Iudaismului în Rusia.

Brafmann expune mai întîi istoria existenţe jidovilor şi a organizaţiei lor sociale, din timpuri foarte îndepărtate. El demonstrează că această organizaţie s-a perpetuat sub nume diferite, dar mai ales sub acela de Cahal în sînul societăţii antice greceşti şi romane.

După căderea Ierusalimului sub Titus, guvernămîntul evreiesc, sau Sinedrion, s-a ascuns sub numele de „Şcoală”. Însă organizaţia se păstra aşa cum era, chiar şi sub fodatorul imperiului mahomedan, care, venit din Arabia, s-a stabilit în principalele centre ale vieţilor ervreilor împrăştiaţi, adică în Babilon şi în Persia.

În acest timp, organizaţia statului jidovesc a luat forma următoare: poporul era reprezentat politiceşte, în persoana unui prinţ suveran, „Roch-Galuta”, care rezida în Bagdad… Acest şef suprem era ajutat de un fel d eparlament jidovesc, care corespundea Sinodului jidovesc de azi şi ale cărei hotărîri erau fără de apel. Mai mult, în această provincie şi în fiece oraş exista un Cahal, condus de rabini şi un „Bet-Din”, sau tribunal local.

„De atunci, evreii au păstrat pretutindeni, în timpul Evului Mediu, aceeaşi organizaţie. ”

„Cînd au fost goniţi din Spania, din Franţa, din Germania… jidovii au căutat refugiu în Turci şi în Polonia, şi au venit acolo cu Cahalele lor, constiuite ca sub dominaţia arabilor.”

Dar, o asemenea afirmaţie a naţiei jidoveşti, aduse mai tîrziu serioase dificultăţi. Şi, într-adevăr, dieta poloneză din 1788 îşi propuse să desfiinţeze Cahalele – dar această încercare nu a izbutit.

Cu trecerea unei părţi a Poloniei sub dominaţia Rusiei, oamenii de stat ai acestei împărăţii s-au îngrijorat şi ei de Cahalul iudeilor.

În acest sens, rusul Derjavin, însărcinat de guvernul rusesc să studieze chestiunea şi să fie reprezentantul său în comisia stabilită să rezolve problema jidanească:

„Evreii posedă Cahale… care există din vechime şi guvernează în mod arbitrar poporul, regulînd şi confirmînd toate afacerile, atît religioase cît şi civile… Aceste Cahale sunt foarte bogate şi au o putere mare asupra naţiei jidoveşti. ”

Dar Rusia – ca şi celelalte ţări locuite de evrei, din Persia pînă în Polonia – au îngăduit mai întîi Cahalele, ca fiind o instituţie de care să se poatî servi ca să strînă impozitele israeliţilor pentru guvern. Ea a încercat, în cele din urmă, să-l suprime definitiv în 1844, cînd a înţeles pericolul ce rezulta, pentru dînsa din existenţa acestui Stat jidovesc în propriul său Stat.

Iată, de altfel, textul legii care desfiinţa Cahelele din Rusia: „Nici o lege, după care ovreii să poată să se guverneze în particular, nu trebuie să existe – şi de aceea, toate Cahalele şi ce depinde de Cahale, sunt definitiv suprimate.”

„Dar, această lege straşnică a fost şi ea nimicită de preocupările guvernului rusesc de a încasa impozitele – astfel că, în acest moment, ovreii au dreptul mai mult ca niciodată să strige: „Cahalul a murit! Trăiască Cahalul!” (Iacob Brafmann).

În Polonia, prin decretul lui Sigidmund I dat în 1506, Mihel din Brest-Litovsk a fost numit „şef al tuturor ovreilor din Polonia, cu deplină putere asupra vieţii lor şi u drept ereditar asupra acestui titlu.” Un al reprezentant al ovreilor din toată Polonia a fost confirmat în 1549 de Sigismund August. Acelaşi rege în 1571 a sancţionat dreptul reprezentantului ovreilor să pedepsească cu moarte pe cei care calcă legea, iar îndeplinirea acestui decret a fost încredinţată agenţilor regali şi celorlalte autorităţi poloneze.

Vom reda şi alte două citate:

„Ovreii în Polonia constituiau un stat în stat în toată puterea cuvîntului. Sinodul lor general, ce se reunea de două ori pe an, era un adevărat parlament care făcea legile şi ale cărui hotărîri nu erau supuse la nici o instanţă de apel superioară. Fiecare comunitate avea colegiile sale de judecători (Bet-Din), compuse dintr-un rabin şi doi asistenţim înaintea cărora trebuia să fie depusă orice plîngere şi care judecau după legile talmudice rabinice” (H. Graetz, profesor la Universitatea din Breslau).

„Cartea evreiului convertit Iacob Brafmann, din Vilna, ne procură cea mai interesantă privire asupra condiţiilor de existenţă ale jidovilor din Orient. El tratează despre Cahal, care este organizaţia naţiei jidoveşti şi descie viaţa comunităţilor iudaice – cum au fost şi cum sunt la acest moment – rezemînt aceste afirmaţii pe documente.” (Richrad Andree).

Prin, urmare:

1. Cahalul este guvernul naţional, bine organizat, al societăţii ovreieşti.

2. Cahalul există şi azi, în fiecare comunitate ovreiască.

3. În Cahal chiar se pedepsea cu moartea, o practică ulterior criticată de evreii, atunci cînd au avut nevoie de „democraţie.”

La aceste concluzii, N. Paulescu ne mai adaugă cîteva:

– Cahalul există şi la noi, în România, unde este numit Administraţia Comunităţi ovreieşti.

– Altădată, el era cunoscut sub numele chiar de Cahal. Astfel, în anumite documente oficiale ale Moldovei, pe la începutul ultimului veac, se găseşte cuvîntul Cahal, care indică, fie comunităţile evreieşti, fie pe reprezentanţii jidovilor. Aşa de exemplu, în o anaforă din 1850, citim: „Ovreii au, ca garanţie, Cahalul naţiei lor.”

Evoluţia Cahalelor în istorie

În acest articol, vom analiza, după afirmaţiile unui autor evreu, istoria acestei organizaţii, aflînd modul în care, Statul jidovesc a supravieţuit aproape 2 milenii în condiţiile aperentei sale dispariţii. Acest autor este Bernard Lazare.

„Iată ce scrie Bernard Lazare despre Repulicile – adică Cahalele sau Comunităţile – pe care jidovii le-au posedat pretutindeni şi întotdeauna, chiar înainte de distrugerea Ierusalimului.

„Jidanii… care se aşezau în ţări străine, se grupau în catiere speciale şi… alcătuiau o societate deosebită.

Pretutindeni, în Alexandria, în Antiohia, în Asia Mică, în oraşele greceşti ale Ioniei,… ei formară asociaţii corporative în capul cărora era pus un etnarh,… care exercit asupra lor autoritatea civilă şi justiţia, cu ajutorul unui sfat de bătrîni şi a unui tribunar particular.

Sinagogile erau… un centru al vieţii religioase şi publice. Jidanii se adunau în casele lor de rugăciune nu numai pentru ca să asculte citirea legii, dar şi pentru ca să vorbească despre afacerile lor, pentru ca să-şi comunice părerile lor practice.

Toate Sinagogile erau legate unele de altele, formînd o vastă asociaţie federativă, care-şi întindea reţeaua asupra lumii antice. Ele îşi trimiteau emisari, se ţineau unele de altele în curentul evenimentelor a căror conştiinţă le era de folos, se sfătuiau şi se ajutau reciproc…

În fiecare cetate, ovreiul era sprijinit de comunitate; era primit frăţeşte cînd sosea ca emigrant sau colonist; era protejat şi susţinut. I se dădea voie să se stabilească şi beneficia de lucrul asociaţiei, care îi punea la dispoziţie toate resurele sale. El nu venea ca un străin, care a re de gînd să întreprindă o cucerire grea, ci ca un om bine înarmat, avînd alături de dînsul protectori, prieteni şi fraţi…

La Roma, unde numărul lor fu considerabil, ovreii au fost tot atît de strîns uniţi între dînşii… ca şi în oraşele Orientului. Cînd Imperiul Roman se prăbuşi şi cînd catolcismul triumfător se răspîndi, comunităţile jidoveşti nu se schimbară. Ele erau organisme foarte puternice şi aveau o viaţă colectivă extrem de activă, care le-a permis să reziste.

De altminteri, sinagogile îşi păstraseră autoritatea. Dacă jidanii erau supuşi legilor aspre ale regatelor şi împărăţiilor, ei aveau o cîrmuire proprie: consilii de bătrîni, tribunale – la hotărîrile cărora se supuneau – iar Sinoadele lor interziceau unui israelit, sub pedeapsa blestemului, de a chema în judecată pe un coreligionar, înaintea unui tribunal creştin…

Comunitatea jidovească, Cahalul, era bine înarmată împotriva celor ce încălcau datoria solidarităţii; ea îi lovea cu afuriseania, pronunţînd în contra lor Cherem-Ha-Cahalul, adică blestemul comunităţii…

În zilele noastre încă, în ţările unde jidanii trăiesc sub un regim de excepţie, organizaţie puternică a Cahalului subzistă” (B. Lazare, „L’antisemitisme”).”

Concluzii:

1.Oriunde ar fi, jidanii se grupează în Cahale.

2. Acest fel de a se organize le este specific încă din antichitate, întrucît ei formau o comunitate puternică înainte încă de căderea Imperiului Roman.

3. Toate adunările lor aveau loc în cadrul Sinagogilor. Tot acolo, ei purtau discuţii cu privire la afacerile lor. Acelaşi lucru – îmbinarea serviciului divin cu discuţiile despe partea fiannaciară – le descoperim la protestanţii de azi. De aici, suntem îndreptăţiţi să credem că sectele „creştine” poartă în ele influenţe jidoveşti.

4. Tot prin intermediul puterii financiare a Cahalului, fiecare jidan nou-venit în comunitate era susţinut financiar pentru a se „aranja”. Astfel, comunitatea jidănească a crescut de-a lungul istoriei prin faptul că membrii ei se ajutau reciproc.

5. Numai datorită organizării stricte din interiorul Cahalului, comunităţile jidaneşti au reuşit să supravieţuiască în condiţii istorice deosebit de grele: căderea Imperiului Roman, regimurile care le erau antipatice.

6. Înafară de legilă ţărilor în care trăiau, jidanii aveau şi mai au ca lege supremă legea lor proprie. Aceştia se supun în primul rînd legilor proprii, iar cei care le încalcă, pot fi chiar excluşi din comunitate, prin aplicare Cherem-Ha-Cahalului.

Esenţa Cahalului

În acest prim articol, vom reproduce un prim fragment din capitolul „Cahalul” din volumul „Spitalul…” de N.C. Paulescu. Apoi, vom încerca să tragem unele concluzii.

„Talmudul este legislaţia naţională a ovreilor – după cum Coranul este legislaţia naţională a arabilor.

Precum Coranul a creat imperiul musulmanilor – tot aşa şi Talmudul a organizat într-un Stat unic, pe jidovii răspîndiţi pe tot pămîntul.

„Talmudul – zice ovreiul Bernard Lazare – a reformat naţia jidovească, după împrăştierea ei.

Graţie lui, indivizi de origini diverse, formează un popor” (B. Lazare, „L’antisemitisme”).

Dar un asemenea Stat nu putea să existe de fapt, căci naţia ovreiască fusese lipsită de teritoriul său şi fusese împrăştiată printre alte naţii – mai mult sau mai puţin duşmane – jignite de năvălirea unui popor străin şi, în acelaşi timp, răufăcător.

În aceste condiţii, Statul jidovesc trebuia să fie ascuns, şi a persistat astfel, pînă azi, sub formă de Cahal.

Statul ovreiesc sau Cahalul este format, ca toate statele:

1. – din o putere centrală, a cărei autoritate suvearană se exercită asupra tuturor iudeilor din lume;
2. – din puteri secundare, subordonate celei dintîi şi a căror influenţă este mărginită la ovreii care se găsesc într-o singură ţară;
3. – din puteri elementare, cunoscute sub numele de Cahale propriu-zise, sau Comunităţi israelite, car-şi au sediul lîngă Sinagogă şi a căror acţiune se întinde numai asupra evreilor care locuiesc într-un oraş sau chiar într-o mahala.

Toate comunităţile unei aceleiaşi localităţi, au între ele relaţii foarte strînse şi delegaţii lor se reunesc, o dată pe an, într-un Sinod sau Congres jidovesc naţional.

Ele sunt legate, de asemenea, cu puterea secundară iudaică, a ţării. Aceasta din urmă se adună, din timp în timp cu acelea ale altor ţări, formînd un Sinod sau Congres jidovesc internaţional.”

Aici se cuvine să tragem unele concluzii de rigoare.

1. Talmudul este carte „sfîntă” a jidanilor. Aceasta este factorul care o înlesnit organizarea „în state în state” a ovreilor din întreaga lume.

2. Cahalul este o instituţie secretă, care fiinţează în taină, dat fiind faptul că jidanii sunt un popor străin în majoritatea statelor şi este, în acelaşi timp, un popor răufăcător.

3. Statul jidovesc este organizat în Cahale intenaţionale, naţionale şi locale, care se află într-o strînsă legătură unele cu altele.

4. Toate aceste Cahale se reunesc periodic pentru a  „pune ţara la cale”, ca se exprimăm altfel. De notat că aceste reuniuni sunt ţinute într-un strict secret.

Cuvînt înainte

Acesta este un blog care va încerca sa arate lumii ce este, şi cu ce se ocupă Cahalul. Ştim că pentru mulţi dintre voi, această noţiune este aproape necunoscută. Este şi firesc ca să vă puneţi această întrebare, deoarece într-adevăr, Cahalul este o organizaţie cvasi-necunoscută. Cahalul este statul jidovesc. Statul jidovesc în interiorul altor state. Este statul în stat, existenţă căruia este ţinută într-un strict secret. Despre el, nu se vorbeşte decît foarte rar, şi atunci în calitate de subiect tabu. Vom încerca să descoperim împreună, misterele acestei organizaţii la prima vedere nesemnificativă, dar care în realitate a jucat un rol atît de însemnat în evoluţia politică, socială şi economică a majorităţii statelor europene. Nu vom analiza acest subiect de pe poziţii subiective, ci vom încerca să fim cît mai obiectivi, în măsura în care acest lucru este posibil.

În acest sens, ne vom folosi de unele surse bibliografice. Considerăm că una dintre cele mai veridice şi mai serioase surse este volumul „Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Franc-Masoneria” de Nicolae C. Paulescu. Cu toate că este scrisă de un medic la începutul vecului trecut, cartea în cauză conţine o mulţime de referinţe bibliografice, ceea ce îi conferă un aspect de studiu ştiinţific. Unele citate aparţin chiar unor jidani, fie convertiţi la creştinism, fie care încă nu se lepădase de Iuda.

Sper că articolele din acest blog vor ridica un viu interes printre cititori, dat fiind că se va vorbi despre un subiect atît de arzător. Iar vizitatorii care vor dori să contribuie cu materiale la temă, sunt aşteptaţi sa scrie pe adresa de email: dumitruostahi@yahoo.com.